SIDA – BUSINESS-UL DE MILIARDE DE DOLARI

  

Dacă există dovezi cum că virusul HIV este cauza SIDA, atunci trebuie să existe documente care să certifice acest fapt, cel  puţin cu o mare probabilitate. Dar astfel de documente nu există nicăieri! Karry Mullis, Laureat cu Premiul Nobel pentru chimie 1993, creatorul testului PCR

Gallo nu i-a scutit de psihoanalize nici pe cei mai cunoscuţi cercetători ai fenomenului SIDA. Unul suferă de „mania controlului”, altul este „necreativ” şi de aceea are complexe, iar un al treilea, zice Gallo, dacă e să vorbim deschis, e nebun. Supărarea zgomotoasă a lui Gallo e îndreptăţită, căci în fond, în lupta pentru „afacerea SIDA” e vorba de mulţi bani, invidie, răzbunare şi mai ales renume. Der Spiegel, 29/1999

Nu trebuie să uităm că Galileo a fost pus sub acuzare de către Inchiziţie, deoarece în 1634 a îndrăznit să sugereze că pământul nu este centrul Universului. Lucrurile ar putea sta şi mai rău dacă vom permite ştiinţei să devină ea însăşi inchiziţie. Richard Smith, redactorul șef al British Medical Journal între1991 și 2004, într-o scrisoare către revista Nature

Cei care au trăit anii ‘80, îşi aduc aminte, cu siguranţă. Panica SIDA se răspândea fulgerător. Isteria era atât de mare, încât nu mai era loc pentru o dezbatere „la obiect”. Revista Der Spiegel anunţa în 1984 (la fel ca şi Bild der Wissenschaft cu un an înainte), cu binecuvântarea elitei medicale, că până la mijlocul anilor ‘90 până şi ultimul german se va îmbolnăvi de SIDA, iar doi ani mai târziu va muri, dispărând astfel naţia germană. În comparaţia cu această prorocire, în 1986, revista Newsweek se arăta mai moderată: până în 1991, vor fi între 5 și 10 milioane de americani infectaţi cu virusul HIV. Astăzi, în 2009, populaţia Germaniei se ridică la peste 82 de milioane. Sunt tari băieţii ăştia la prorociri. Nostradamus era mic copil pe lângă ei.  Doar că statisticile vorbesc o cu totul altă limbă. De la declararea isteriei SIDA până în prezent, în Germania numărul deceselor atribuite SIDA nu s-a ridicat niciodată peste câteva sute anual. Spun „atribuite”, căci în realitate, decesele a fost în mare parte provocate de afecţiuni cunoscute înainte sub alte nume (de pildă cancer limfatic sau tuberculoză) care au fost redefinite ca SIDA.

Nici Newsweek nu stă mai bine cu ghicitul în ghioc, numărul raportat statistic al cetăţenilor americani catalogaţi ca fiind suferinzi de SIDA se ridică la circa 750.000. Iar acest număr este o cifră cumulativă, adică nu ne indică numărul de noi infecţii pe an, ci toate cazurile, luate împreună, de când SIDA a început, pe la mijlocul anilor 80, să fie monitorizată. Asta fiind o altă metodă şmecherească de a impresiona şi înfricoşa. Căci în cazul, de exemplu, al accidentelor de circulaţie, nu ni se dă suma totală a morţilor de când există automobilul, ci suma deceselor cauzate de accidentele de circulaţie într-un an!

Dar, aşa cum vom vedea şi mai departe, în ceea ce priveşte HIV/SIDA, ne împiedicăm în permanenţă de astfel de „detalii”. Căutarea dovezilor pentru existenţa acestui HIV este împănată cu neregularităţi, contradicţii şi ciudăţenii. Tocmai de aceea vom aduce în discuţie îndoielile noastre asupra faptului ca HIV este cauza pentru SIDA, argumentele care ne determină să privim astfel lucrurile, şi motivele pentru care este mult mai logic să luăm în considerare ca factori cauzatori consumul de droguri şi/sau alimentaţia deficitară decât un misterios virus, de negăsit pe nicăieri.

SIDA – ce este de fapt această afecţiune?

Din capul locului definiţia bolii este controversată: Acquired Immune Deficiency Syndrome, ceea ce se traduce prin „sindromul imunodeficienţei dobândite”. Altfel decât la afecţiunile obişnuite, această denumire nu este unitară, astfel încât şi din punct de vedere statistic ne confruntăm cu o serie de probleme majore. Pentru ţările din lumea a treia, OMS a adoptat în 1986 aşa-zisa definiţie Bangui, datorită căreia un mare număr de bolnavi sunt etichetaţi (incluşi) în categoria SIDA. Este relevant poate aici faptul că acestor persoane nu li se face un test al sângelui, deci testul anticorpi, atunci când suferă de simptome mai vagi, cum ar fi de pildă scădere în greutate împreună cu diaree şi urticarie. Or astfel de simptome sunt frecvente şi cunoscute de foarte multă vreme într-un continent cum este Africa, unde şi în ziua de azi o treime din populaţie este subnutrită.

În comparaţie cu situaţia de acolo, în ţări dezvoltate cum sunt SUA sau Germania, pentru a fi declarat infectat cu SIDA este nevoie de un test anticorpi pozitiv, precum şi de prezenţa cel puţin a uneia din cele circa 26 de boli asociate SIDA, cum ar fi sarcomul Kaposi, cancerul glandelor limfatice,  herpes zoster sau tuberculoză. Dar să facem următorul raţionament: dacă o persoană este negativă în urma testului anticorpi dar are sarcomul Kaposi, ea are sarcomul Kaposi. Clar, nu? Dar dacă persoana respectivă este testată pozitiv şi are şi sarcomul Kaposi, atunci ea are SIDA! Îmi  puteţi spune unde este logica acestui mod de diagnosticare? Eu nu văd niciuna. Deci acest gen de definiţie este înşelător, căci lucrează cu supoziţii asupra cărora există îndreptăţite îndoieli: că HIV există (supoziţie); că HIV provoacă o boală, ca sarcomul Kaposi (supoziţie) etc.

Unde este dovada existenţei HIV?

Se spune că HIV face parte dintr-o categorie specifică de virusuri, şi anume retrovirusurile. Dar pentru a dovedi că acest virus este un retrovirus e nevoie ca virusul să fie izolat şi curăţat de particule străine (virus pur), astfel încât el să poată fi studiat şi fotografiat cu microscopul electronic. Toate fotografiile luate de la mijlocul anilor ‘80 și până acum ne prezintă însă doar culturi de celule „aranjate”, stimulate în laborator săptămâni la rând, şi nicidecum particule din sângele luat direct de la vreun pacient. Abia în 1997 Hans Gelderblom de la Institutul Robert Koch din Berlin a făcut un astfel de experiment direct pe pacienţi, publicat în revista Virology. Dar din articolul lui Gelderblom lipseşte curăţarea şi caracterizarea necesară pentru un virus şi deci nu se face dovada că particulele prezentate ar fi virusul HIV.

A doua fotografie cu particule din sângele unui pacient vine de la National Cancer Institute. Particulele (proteine, fragmente ARN) nu prezintă morfologia specifică retrovirusurilor, nemaivorbind de un retrovirus anume. De asemenea proteine cum ar fi p24 sau p18, care conform părerii cercetătorilor consacraţi în domeniul SIDA ar trebui să fie specifice pentru HIV şi care sunt folosite ca markeri sunt în fotografie relevate într-un număr atât de mic, încât se încadrează în categoria „neinfecţioasă” (într-o cantitate în care nu prezintă un pericol pentru sănătate).

Astfel, însuşi unul dintre „descoperitorii” virusului HIV, Luc Montagnier, a fost nevoit să recunoască în 1997 într-un interviu acordat revistei Continuum că în culturile de celule fotografiate cu microscopul electronic, şi care ar fi trebuit să ne aducă dovada existenţei virusul HIV, nu se poate vedea nicio particulă care să aibă caracteristicile specifice unui retrovirus! Or, dacă în aceste fotografii nu se găseşte nici măcar o particulă asemănătoare retrovirusurilor, consecinţa logică este că existenţa virusului HIV nu a putut fi dovedită! Într-adevăr, HIV nu a fost niciodată găsit şi certificat în formă pură, aşa cum confirmă foarte mulţi specialişti. Cu toate acestea, în 2006 ni se prezintă din nou, cu mândrie, o fotografie efectuată de  un grup de cercetători germano-britanic care declară că „au descoperit structura celui mai ucigător virus din lume”. Dar dacă privim mai cu atenţie lucrarea cercetătorilor respectivi, apărută în revista de specialitate Structure, constatăm că între ceea ce ni se spune şi realitate sunt din nou discrepanţe evidente:

- Studiul a fost finanțat de Wellcome Trust, care se află sub umbrela concernului farmaceutic GlaxoSmithKline, care face afaceri de miliarde de dolari anual prin vânzarea de medicaţie contra SIDA: Combivir, Trizivir, AZT. Nu văd deci cum ar îndrăzni cercetătorii subvenţionaţi de acest concern să spună că existenţa virusului HIV nu poate fi confirmată;

- Din 75 de particule vizibile în foto-documentul respectiv, la 5 nu se poate defini clar un nucleu, 63 au un singur nucleu, 3 au un nucleu complet plus un fragment dintr-un alt nucleu, în timp ce 4 particule au câte 2 nuclee; particulele cu 2 nuclee erau mai mari decât cele cu un nucleu; ori „în fotografia respectivă nu se pot vedea niciun fel de particule cu două nuclee” spune biologul canadian şi expert în SIDA David Crowe. „Pe de altă parte, se ridică întrebarea: cum poate avea un virus două nuclee? Asta ar fi ceva absolut nou!”

- La majoritatea particulelor cu un singur nucleu, acesta are o formă conică, în timp ce la celelalte, nucleul are formă tubulară, triunghiulară sau nedefinibilă;  deci şi aici e greu de înţeles cum aceste particule foarte diferite unele de altele ar trebui să ne prezinte un anume tip de retrovirus;

- Particulele sunt foarte diferite ca mărime; măsurătorile făcute de Briggs et al. asupra particulelor respective ne arată o variaţie între 106 şi 183 de nanometri (a miliarda parte dintr-un metru), ceea ce ne face să considerăm că aceste particule nu reprezintă toate acelaşi tip de virus;

- Cercetătorul Val Turner, care a efectuat și el măsurători ale particulelor vizibile în fotografie a observat că două particule (numite şi „virioni”, ceea ce ar trebui să sugereze că aparţin unui virus provenit din exterior) au un diametru mai mic chiar decât 100 de nanometri;

- Chiar autorii articolului recunosc faptul că cele două fotografii publicate (care aparţin unuia şi aceluiaşi clişeu fotografic) „nu sunt reprezentative” pentru întreaga probă. Or, în acest moment trebuie să ne întrebăm: ce mărime şi ce forme aveau particulele care se aflau pe părţile nepublicate din fotografia originală? Aceste informaţii nu ne sunt date.

- În acest context, nu trebuie uitat că diametrul particulelor retrovirale trebuie să aibă un diametru între 100 și 120 nanometri, ceea ce diferă mult de rezultatele măsurătorilor lui Briggs et al.: 106 până la 183!

- „Pentru claritatea articolului şi a concluziilor sale ar fi fost necesar ca cercetătorii respectivi să prezinte o particulă complet curăţată şi caracterizată remarcă David Crowe, dar, din păcate, tocmai acest lucru nu se arată”.

- În articolul respectiv nu este prezentată metoda de curăţare a virusului. În studiu ni se demonstrează faptul că virusul HIV a fost fotografiat „în formă pură” adică curăţat de alte particule. Se menţionează chiar că „preparatele nu aveau nucleele complet curăţate”.

HIV = SIDA?

Este HIV agentul patogen al SIDA? Să lăsăm elita medicală să vorbească. Astfel, Reinhard Kurth, şeful Institutului Robert Koch din Berlin recunoaşte că: „Nu ştim nici măcar în mod exact, cum provoacă HIV boala” (interviu în „Der Spiegel”  9/2004). În acelaşi fel se exprimă şi Luc Montagnier, care în 1996 într-un documentar francez realizat de jurnalistul Djamel Tahi, difuzat pe canalul Arte sub titlul „SIDA - marea incertitudine”, spune „Nu există nicio dovadă ştiinţifică care să certifice faptul că HIV provoacă SIDA!” Iar deja cu 12 ani înainte, în 1984, Montagnier spunea: „Singurul mod prin care putem să certificăm faptul că HIV provoacă SIDA, este să demonstrăm acest lucru într-un experiment pe animale”. Or un astfel de experiment nu a fost niciodată realizat. Testul anticorpi HIV, testul PCR, numărătoarea CD4: o certitudine ca la loterie.Cele mai importante mijloace de diagnostic ale medicinii SIDA sunt:

1. Testul anticorpi (testul HIV)

2. Testul PCR pentru încărcătura virală

3. Numărarea celulelor-T, respectiv a subgrupei CD4.

Toate aceste metode sunt metode-surogat, înlocuitoare, cu care medicii, în baza analizelor de laborator, decid dacă o persoană este bolnavă de SIDA sau nu. Asta înseamnă că, în loc să fie cercetate simptomele bolii (aşa-numitele elemente clinice finale), aşa cum este normal în medicină, sunt luate în considerare, speculativ, anumite modificări. Dacă numărul celulelor T creşte într-un anumit interval de timp, atunci scade riscul îmbolnăvirii cu SIDA. Totuşi, rezultatele unei astfel de metode sunt îndoielnice mai ales în legătură cu certificarea existenţei virusului, fie că este el HIV, HCV, SARS, BSE, H5N1 sau H1N1. Foarte frecvent, aceşti markeri surogat s-au dovedit a provoca concluzii false.

Hans Ludwig Sänger, profesor de biologie moleculară şi laureat al Premiului Robert Koch în 1978 spune: „HIV nu a fost niciodată izolat, şi tocmai de aceea acidul nucleic al acestuia nu poate fi folosit ca standard pentru un test de încărcătură virală PCR.” O serie de alte studii confirmă faptul că testul PCR este lipsit de valoare în diagnosticul SIDA, cum ar fi de exemplu lucrarea publicată în 1999 în revista de specialitate Annals of Internal Medicine ( 05.01.1999, pag. 5-24) sub titlul „Diagnoze greşite în infecţiile HIV, datorate testului de încărcătură virală PCR”.

Drogurile, medicamentele şi subnutriţia provoacă SIDA

Există o serie de indicii care ne arată că SIDA – un conglomerat format din câteva zeci de afecţiuni de mult cunoscute – este explicabilă prin folosirea drogurilor toxice precum şi a unor medicamente (virostatice, antibiotice etc.) şi de asemenea ca urmare a unei nutriţii deficitare. Astfel 80% dintre copii din SUA şi Europa care au fost declaraţi pacienţi SIDA provin de la mame care în timpul perioadei de sarcină şi-au injectat intravenos droguri, despre care se ştie că distrug sistemul imunitar. Şi deja primii pacienţi care au fost diagnosticaţi SIDA în SUA, erau consumatori de Poppers, cocaină, LSD, heroină, Ecstasy sau amfetamine, care toate au acţiune devastatoare asupra sistemului imunitar.  

Din punct de vedere chimic, nitriții sunt transformați în organism în oxid de azot. Aceasta face ca sângele să fie împiedicat să transporte oxigen, deci oxidează. Iar primele zone care au de suferit într-un astfel de caz sunt învelişurile vaselor capilare (epiteliile). Când aceste daune se transformă în cancer, se vorbeşte despre „sarcomul Kaposi”, adică o tumoare a vaselor de sânge, care este diagnosticată foarte frecvent la pacienţii SIDA.

Acest proces de autodistrugere este foarte uşor de remarcat mai ales în plămâni, deoarece aceşti Poppers sunt inhalaţi. Tocmai de aceea, ţesuturile pulmonare sunt distruse, ducând la apariţia de material organic mort, care nu poate fi eliminat de sistemul de detoxifiere al celulelor, care la rândul lor sunt slăbite. Urmarea este logică: pe un ţesut mort apar ciuperci şi bacterii care se hrănesc cu acest „gunoi”. Așa se şi explică de ce foarte mulţi bolnavi diagnosticaţi SIDA suferă de afecţiunea de plămâni numită PCP (Pneumocystis carinii pneumonia), care de regulă este provocată de un puternic atac fungic. Sistemul imunitar al acestor persoane este slăbit, „factorul comun al formării PCP”, aşa cum stă scris în cărţile de medicină. Deci acest fenomen este cunoscut! Nu avem nevoie de niciun fel de virus HIV pentru a evidenția SIDA, adică o afecţiune care este practic sinonimă cu sarcomul Kaposi sau cu PCP.

Cinci tineri homosexuali (gay) bolnavi au fost factorul declanşator, în 1981, al isteriei mondiale numită SIDA. Cercetătorul american Michael Gottlieb de la Centrul Medical al Universității California din Los Angeles, care i-a monitorizat pe aceşti tineri, visa să devină descoperitorul unei noi maladii, necunoscută încă, şi astfel să intre şi el în cărţile de istorie. Pacienţii respectivi sufereau de PCP. Acest fapt era neobişnuit, căci această afecţiune nu apare la tineri, ci mai degrabă la nou-născuţii care au venit pe lume cu un defect genetic al sistemului imunitar, sau la persoane în vârstă, care aveau sistemul imunitar afectat de administrarea de imunosupresoare (cu ce se tratează cancerul – chimioterapia este cunoscută ca acționând imunosupresor!).

E clar că, din dorinţa de a găsi ceva nou şi spectaculos, nimeni nu şi-a mai dat osteneala să caute cauza reală a îmbolnăvirii acestor pacienţi. În loc de aceasta, s-a creat impresia că avem de a face cu ceva nou şi „misterios”, ceea ce a creat baza „descoperirii” unei noi afecţiuni, care trebuia deci botezată. Astfel, pe 5 iunie 1981 autoritatea epidemiologică americană CDC, în revista ei informativă săptămânală Morbidity and Mortality Weekly Report, anunţa descoperirea unei noi afecţiuni ucigătoare. Ştire preluată imediat de mass-media americană, care se dă în vânt după chestii apocaliptice. În articolul respectiv se specula chiar că noua afecţiune se transmite prin contact sexual, fiind deci vorba despre o boală molipsitoare. Dovezi nu existau în sprijinul unor astfel de supoziţii, dar nu face nimic, nu? Cei cinci nu aveau nici simptome identice, nici nu avuseseră contact unul cu altul. Dar asta nu e relevant. Mai important este să ştim... cine profită?

Der Spiegel pe drumul jurnalismului de senzaţie

Deoarece nu se prea descurcă cu dovezile concrete, medicina se ocupă mai degrabă cu ceva mult mai distractiv – sexul. Până la sfârşitul anului 1982 au apărut în SUA duzini de articole care relatau despre „noua boală misterioasă”. Ulterior, articolele s-au înmulţit cu sutele. Şi în permanenţă, în aproape toate aceste articole, se vehicula teoria unui virus transmis pe cale sexuală, deci, un pericol pentru întreaga omenire. Sexul este vechi de când lumea, iar tema a fost întotdeauna „picantă”. Rolul de lider în această direcţie l-a preluat în Germania revista Der Spiegel, care, începând cu 1983, a publicat circa 20 de articole titlu pe tema HIV-SIDA în paginile ei, depăşind astfel în amploare toate celelalte articole pe teme medicale, inclusiv cele asupra cancerului.

Deja la sfârşitul anului 1984 Der Spiegel era sigur: „Bomba a fost amorsată”, articol în care se relata: „Molima a izbucnit din ghetto-ul homosexualilor; nici femeile nu mai sunt în siguranţă”. Un an mai târziu, lucrurile erau clare pentru Der Spiegel: „Promiscuitatea este motorul epidemiei”. Iar mai departe în articol se putea citi: „Este clar că între timp afecţiunea a început să se răspândească în afara grupului iniţial de risc, cel al homosexualilor şi junkies”. Celelalte reviste importante s-au alăturat jocului imediat. Bild am Sonntag titra „SIDA - acum mor şi femeile”.

Isteria era generală, şi ajunsese deja şi la Hollywood. Linda Evans făcea în fiecare noapte crize de isterie şi striga după ajutor, căci într-un film fusese sărutată de Rock Hudson, care între timp fusese testat SIDA pozitiv. Lui Bo Derek îi interzisese soţul să mai sărute partenerii de film, până când aceştia nu se prezentau cu atestatul de la medic cum că sunt... „sterili”. Mă refer desigur la HIV. Iar exemplele pot continua la nesfârşit. Acum, faptul că HIV nu se transmite prin sărut, e o chestie minoră, în comparaţie cu frica indusă oamenilor.

La începutul anilor ’90, Der Spiegel oscila între prevestirile sumbre şi speranţele descoperirii unei terapii SIDA eficace. Astfel, în 1991 era citat acelaşi Gallo, care preconiza crearea unui vaccin anti HIV în cel mult 10 ani (au trecut 30 şi tot nimic). După dezamăgirea provocată de medicamentul AZT, în 1995 se puneau din nou speranţe în firma Hoffmann-La Roche şi în cercetările pentru preparatul Saquinavir.

Anul 1996 aduce cu sine pesimismul: „Se pare că SIDA nu poate fi ţinut sub control, posibilităţile unei terapii sau vindecări neputând fi încă întrezărite”. Un an mai târziu, din nou speranţe: „Newsweek şi New York Timesanunţă posibilul sfârşit al pericolului SIDA”.  Dar, după cum ştim deja, despre sfârşit nu poate fi vorba nici azi, în 2009. Ca urmare, Der Spiegel îl cita în 2004 pe şeful Institutului Robert Koch, Reinhatd Kurth, care spunea: „Căile spre crearea unui vaccin contra HIV sunt din păcate blocate”.

Cercetătorul fenomenului mass-media, Michael Tracey constata: „Povestea SIDA este marcată de ignoranţă şi atracţia către groaznic, sânge, frică de moarte, agresiune şi inuman”. Aceasta este forţa motrice a jurnalismului, a mass-mediei. Poveşti care ne orbesc, ne împiedică să descoperim adevărul, care descriu ca perfect reale situaţii şi cazuri ce nu pot fi certificate, relatări lipsite de etică profesională, doar cu scopul de a creşte tirajul sau ratingul. Qui bono? Cine profită?

SIDA nu este o afecţiune transmisibilă sexual

„Simplul, dar politic incorectul adevăr este rareori rostit: temuta epidemie heterosexuală HIV nu a avut niciodată loc” constată Kevin Gray în revista americană Details la începutul anului 2004. Procentul de răspândire a afecţiunii în populaţiile ţărilor dezvoltate a rămas de la începu şi până azi practic neschimbat. În SUA de exemplu, numărul celor consideraţi a fi infectaţi cu HIV a rămas constant (0,4% din totalul populaţiei), din 1985 şi până astăzi. Or, asta pricepe şi un copil, nu poate fi vorba de o epidemie. Mai ales având în vedere şi calea standard de răspândire a bolii, cea sexuală. Nu-mi pot închipui că americanii s-au călugărit cu toţii acum 15 ani!”. Mai mult, atât în SUA cât şi în Germania, din totalul pacienţilor SIDA, 50% sunt homosexuali consumatori de Poppers, alți 30% sunt junkers, iar alți 7% sunt pacienţi care au ambele „caracteristici”. Deci, consumul de droguri este tipic pentru aproape 90% dintre pacienţi! În schimb, în ţările subdezvoltate, statisticile oficiale ne prezintă o cu totul altă imagine:

- procentual există acolo mult mai mulţi bolnavi;

- femeile şi bărbaţii sunt în măsură egală afectaţi de boală;

- mai ales persoanele subnutrite sunt afectate de SIDA.

Toate acestea ne arată clar că simptomele SIDA sunt condiţionate de factorii de mediu, cum sunt drogurile şi abuzul de medicamente în ţările dezvoltate, sau de subnutriţie în ţările sărace. Devine tot mai clar că teoria virală nu stă în picioare. Căci un astfel de agent patogen ar fi trebuit să-i atingă pe toţi oamenii, din toate categoriile sociale şi grupurile de risc, atâta timp cât nu luăm în considerare năstruşnica idee că din 1985 încoace nimeni nu mai face sex. Cât priveşte argumentul că folosirea prezervativului a stopat epidemia, să fim serioşi! În această poveste serioasă au apărut deja şi glume: „Cum se numeşte o persoană care afirmă că s-a infectat cu HIV de la prietena sa? Un mincinos!”

Că SIDA nu este o boală transmisibilă sexual ne-o arată clar şi studiile mari şi bine concepute, pe tema „sex şi SIDA”. De exemplu, cel din 1997 publicat în American Journal of Epidemiology de către Nancy Padian, studiu desfăşurat pe o perioadă de 10 ani (1985-1995). În acest studiu nu a fost găsită NICI MĂCAR O SINGURĂ PERSOANĂ testată negativ, care să fie ulterior infectată prin contact sexual de către o altă persoană bolnavă (deci testată pozitiv). Altfel spus: rata de transmitere a bolii pe calea presupusă a fost zero, nulă. Doar că... 23 aprilie 1984: apariţia la TV a lui Robert Gallo a consacrat dogma virală. Virologul american a apărut alături de Ministrul Sănătăţii, Doamna Margaret Heckler, în faţa camerelor de luat vederi (sau mai exact, de luat vederea) cu următorul mesaj adresat întregii omeniri: „Astăzi adăugăm la lunga şi onorabila misiune a ştiinţei şi medicinii americane o nouă minune. Descoperirea de azi reprezintă triumful ştiinţei asupra unei temute boli. Cei care au spus că nu facem destul, n-au înţeles cât de perfect şi de solid funcţionează ştiinţa medicală!” Mulţam-fain, nene Gallo. Într-adevăr, atunci nu ştiam. Acum însă ştim: nu funcţionează deloc!

Deci, ziariştii au aflat, cu ochii căscaţi şi cu pixurile tremurându-le în mână, că teribila afecţiune a sistemului imunitar este provocată de un virus „mârşav”, care distruge celulele ajutătoare (celulele T) ale persoanei infectate. Totodată, cei doi „eroi” au promis un vaccin până în 1986. Pinocchio e un mincinos foarte prost pe lângă Gallo, şi are şi nasul mic şi cârn. Dovezile aduse de Gallo? Păi, nu avem nevoie, din moment ce Ministerul Sănătăţii şi cu nenea Gallo ne spun că aşa este. Atunci e clar că aşa este. Nici până astăzi virologii nu ne pot explica cum se face că, la pacienţii care se află chiar şi în stadiul final al SIDA, există totuşi atât de puţine celule T atacate de HIV? Conform teoriei, tocmai aceste celule sunt „meniul preferat” al retorvirusului. De aceea, legătura HIV-SIDA în ceea ce priveşte prăbuşirea sistemului imunitar nu poate fi plauzibil explicată. Iar revista Proceedings of the National Academy of Science atrăgea atenţia asupra acestui „paradox al celulelor T” încă din 1985!

Lucrarea lui Gallo a fost publicată cu câteva săptămâni bune mai târziu, în Science, astfel că nimeni nu i-a putut vedea dovezile imediat după triumfala apariţie la TV. În mod normal, aşa ceva reprezintă o gravă încălcare a eticii profesionale ştiinţifice. Așa se face că, mult mai târziu, având lucrarea sa în mână, s-a putut constata că Gallo nu avea nicio dovadă în sprijinul „gogoşii” lansate la TV. Dar obiectivul fusese atins: lumea era îngrozită, tremura de frică, dar şi de admiraţie pentru el.

În fine, o ultimă informație: După cum se ştie, Rock Hudson, celebrul actor american, a murit în 1985, cu diagnosticul SIDA. Ceea ce se ştie însă mai puţin, este faptul că partenerul masculin al lui Hudson a fost testat negativ şi nu a avut simptome de boală, ceea ce din nou indică faptul că SIDA nu este o maladie contagioasă.

Sursa: http://www.quibono.net/virus-mania.html 

Anticorpii si testele de anticorpi - Cum functioneaza frauda

Anticorpii si testele de anticorpi - Cum functioneaza frauda

~~ Autori: Dr. Stefan Lanka, Veronika Widmer ~~
Intrebare gresita: Ce sunt anticorpii?

Intrebare corecta: Ce se masoara la testele de anticorpi?

Conform dictionarului medical Pschyrembel, anticorpii sunt "o posibila reactie a sistemului imunitar. Anticorpii nu apar in mod natural." Oare aceasta formulare a fost aleasa din cauza ca se stie prea bine ca oamenii cu un "titru de anticorpi" mare se pot imbolnavi, iar oamenii fara "titru" pot ramane complet sanatosi? Medicina alopata moderna diferentiaza intre crearea deanticorpi straini (bacterii patogene, toxine virale etc.) si anticorpi endogeni (celulele tumorale). In vreme ce noua ni se povesteste ca dupa un vaccin organismul ar fi protejat prin formarea de anticorpi, medicina alopata descrie si cazuri cand prezenta anticorpilor indica repercusiuni negative asupra organismului. Aici sunt enumerate alergiile, SIDA, reactiile de respingere ale organelor transplantate, precum si bolile autoimune.

Institutul Robert Koch explica astfel: O concentratie marita de imunoglobuline in ser indica in majoritatea cazurilor o imbolnavire de tip alergic. Valori marite pot aparea insa, de exemplu, si la o infectie cu paraziti sau la prezenta asa-numitelor tumori maligne. La alergiile prin inhalare, valorile IgE sunt crescute moderat pana la foarte mult, in functie de simptomatica si de numarul de "alergeni". Un IgE normal nu exclude prezenta unei alergii. Daca dupa un vaccin se constata prezenta unor "anticorpi", medicina alopata ne spune ca omul respectiv ar fi protejat. Ceea ce se trece sub tacere este ca oamenii se imbolnavesc in ciuda prezentei anticorpilor, iar foarte multi oameni fara anticorpi raman sanatosi. Anticorpii HIV, constatati prin teste, aduc oamenilor diagnosticul de "bolnav grav" sau pronosticul de "boala fatala". Anticorpii de rujeola, constatati prin teste, aduc oamenilor diagnosticul de "protejat". Mai paradoxal si ilogic nici ca se poate.

"Anti"corpii nu au fost niciodata demonstrati stiintific. In schimb a fost demonstrata prezenta unor "corpi", adica a unor (imuno)globuline, care au un rol important in coagularea si in interconectarea proteinelor. Prefixul "anti" presupune ca o (imuno)globulina se poate lega exclusiv la anumite proteine specifice. Toate experimentele practice au infirmat insa aceasta ipoteza. Daca globulinele se leaga la proteine sau nu, acest proces depinde de starea proteinelor si de mediul in care ele se afla: daca este un mediu acid sau bazic, adica puternic oxidat sau nu. Orice cercetator care a facut asemenea experimente in laborator stie aceste lucruri si nu le poate nega.    

Testele de anticorpi: Ce se intampla in laborator?

Inainte de toate, este separat sangele de celulele sale si de proteinele mai mari, ceea ce se intampla cu ajutorul unei centrifuge. 99% din teste se fac cu serul sanguin al pacientului, adica lichidul din sange care ramane dupa centrifugare. Laborantului i se spune ce urmeaza sa fie testat prin testul de anticorpi. In asa-numitul "lichid supranatant" (supernatant) se toarna substantele continute de testul farmaceutic (substante secrete, patentate, care nu au voie sa fie divulgate!). Daca se obtine o reactie masurabila, testul este considerat "pozitiv".

Pana nu demult se sustinea ca prezenta anticorpilor ar insemna imunitate. Cantitatea de "anticorpi", constatata doar indirect si niciodata cantitativ, este denumita "titru". De cand cu frauda HIV avem insa brusc, in mod paradoxal, un verdict de condamnare la moarte legat de prezenta anticorpilor, caci in contextul SIDA se sustine ca "anticorpii" ar reprezenta dovada existentei si prezentei virusului care ar declansa SIDA.

In aceste conditii, nu este de mirare ca nu exista niciun standard stiintific pentru "titrul" de anticorpi, iar masuratorile nu sunt niciodata comparabile intre ele. Si mai putin ne mira ca nu exista niciun fel de criterii stiintifice despre ce "valoare" trebuie sa aiba un titru ca sa putem vorbi de o "protectie" etc. Insusi Institutul Robert Koch din Germania admite ca "titrul de anticorpi nu spune nimic despre gradul de protectie". Laborantului i se spune ca acel kit de testare contine o proteina sau mai multe, care ar corespunde exact cu forma microbului. Daca laborantul si-ar pune putin creierul la contributie, ar constientiza ca in acele conditii forma proteinelor nu are cum sa corespunda cu "microbul", deoarece proteinele respective nu se mai gasesc in mediul lor natural si si-au modificat demult structura. Este vorba aici de denaturarea proteinelor.

Conform aceleiasi logici fortate si complet paralele cu realitatea, acele proteine secrete sunt denumite "antigene" si impotriva lor sunt cautati anticorpii. In kitul de testare mai exista de exemplu coloranti si substante menite sa accentueze un semnal "pozitiv". Aparatul in care se efectueaza testarea este calibrat ("standardizat") tot cu aceleasi substante secrete si patentate, a caror compozitie nu o cunoaste decat firma producatoare!!

Faptul ca in intreaga populatie exista in proportie de 5% oameni al caror sange -in conditii de laborator- nu prezinta aproape deloc sau chiar deloc (imuno)globuline, nu se discuta si nu se cerceteaza. Acesti oameni sunt etichetati rapid ca "non-responder" dupa vaccinare si, conform aceleiasi logici descreierate, sunt otraviti cu si mai multe vaccinuri. Pentru acesti 5% a fost inventata grupa sanguina AB, plus -aceeasi logica fortata- grupa A si B, alaturi de grupa 0 (40% din populatie), la care in conditii tipice de laborator nu se gasesc aproape deloc sau se gasesc doar f. putine proteine care sa se aglutineze in eprubeta. Contradictiile si paradoxurile rezultate din dogma grupelor de sange au fost "anulate" mai intai prin introducerea conceptului de "factor rhesus" si ulterior prin introducerea continua a unor mii de "subgrupe sanguine".

~~ Autor: Dr. Stefan Lanka ~~

Fapte care contrazic afirmatiile despre "anticorpi" 

si un asa-zis sistem imunitar specific

1.Afirmatie: Exista asa-zise boli autoimune si alergii care se dezvolta f. rapid. In psihoneuroimunologie acest fenomen poarta denumirea de facilitare (facilitation).

Comentariu: Biologic este imposibil ca asa-zisii anticorpi "specifici" sa reactioneze la proteine "straine" si apoi brusc sa reactioneze la fel si la proteinele "proprii".

2. Afirmatie: Bacteriile intestinale "straine" variabile co-exista alaturi de celulele imunitare, care sunt menite sa execute o aparare specifica.

Comentariu: Daca ar exista anticorpi specifici, flora intestinala nu ar avea voie sa se modifice.

3. Afirmatie: Oamenii, mamiferele, pestii cartilaginosi si rechinii exista si ei produc imunoglobuline.

Comentariu: Daca ar exista anticorpi specifici, progeniturile tuturor acestor specii ar fi distruse, iar laptele de mama ar fi toxic.

4. Afirmatie: In evolutia si dezvoltarea oamenilor si animalelor, in momentele de stare de soc precum si odata cu varsta, apar proteine noi.

Comentariu: Conform ipotezei false a "imunitatii", asa-zisele proteine "straine" si proteinele "proprii" ar fi identificate inca din copilarie in timus, iar "anticorpii", respectiv celulele imunitare care ar aparea impotriva proteinelor "proprii" ar fi eliminate, dar asta ar presupune ca proteinele formate ulterior -cum ar fi de exemplu hormonii la pubertate- sa duca automat la dezvoltarea de alergii, boli autoimune, distrugere si moarte celulara; ceea ce nu este cazul.

Nu au cum sa existe "anti"corpi impotriva unor virusuri inexistente. "Imuno"globulinele care se leaga la diverse proteine exista, dar ele sunt doar "corpi", nu si "anti". Sunt pur si simplu globuline care se formeaza complet mai intai in mediu oxidat (adica acid), prin intermediul unor grupe reduse de S-H, care in stare oxidata se leaga la grupe de disulfit (-S-S) si conecteaza apoi intregi lanturi proteice, care astfel alcatuiesc "imuno"globulina completa. Aceste globuline devin capabile apoi sa lege intre ele proteinele, care au rol de transport, modificare sau reinnoire la nivel celular.

Comentariu Karl Krafeld: Nu se poate afirma existenta unui "anticorp" daca nu a fost demonstrata mai intai existenta "corpului" respectiv. Ceea ce se afirma prin intermediul testelor frauduloase este existenta unor anticorpi, fara ca inainte sa fi fost dovedita stiintific existenta virusurilor respective. Reprezentantii medicinei ortodoxe stiu prea bine ca teoriile lor sunt complet false. De exemplu: "Anticorpii sunt creati de organism ca aparare fata de bolile infectioase, iar prezenta anticorpilor este dovada protectiei fata de acele boli". Conform acestei ipoteze, oamenii testati pozitiv la testul HIV sunt cei mai protejati de SIDA, nu-i asa?

Fiecare test masoara ceea ce masoara, numai ca nimeni nu stie exact CE ANUME se masoara printr-un anumit test. Testele reactioneaza nespecific la proteine, cam dupa principiul ghicitului in cafea: ia sa vedem, care cafea e mai buna pentru ghicit, Eduscho sau Tschibo? In orice caz, un lucru e sigur: niciun test din lume nu poate demonstra existenta unor "anticorpi" atata timp cat asa-zisul "corp" nu a fost demonstrat vreodata.

  

________________________________
Literatura:
* Großgebauer: O scurta istorie a microbilor (Eine kurze Geschichte der Mikroben), Ed. pt. Stiinta Aplicata (Verlag für angewandte Wissenschaft)
* Martin Dinge, Thomas Schlich: Drumuri noi in istoria epidemiilor (Neue Wege der Seuchengeschichte),
Ed. Franz Steiner, Stuttgart
* Erwin Chargaff: Impotriva betiei genetice (Wider den Genrausch), Druckhaus Bayreuth, Publikum-Forum Verlagsgesellschaft ISBN 3-88095-101-2
* Erwin Chargaff: Focul lui Heraclit (Das Feuer des Heraklit), Klett-Cotta; 
* Willis Harman: Constientul in transformare (Bewusst-Sein im Wandel), Ed. Hermann Bauer, Freiburg 
* Hermann Speiser: Drumul lung al homeopatiei in Germania (Der lange Weg der Homöopathie in Deutschland), Ed. Burgdorf (In aceasta carte este vorba mai putin despre homeopatie, cat despre radacinile istorice ale medicinei alopate!)
* Dr. Stefan Lanka + Karl Krafeld: Vaccinarea - Genocid in mileniul trei? (IMPFEN – Völkermord im Dritten Jahrtausend?), Ed. Pirol

!30/10/

Scandal in lumea medicala.SIDA nu exista

Scandal in lumea medicala
Medicul de origine româna, Mihai Alecu demonstreaza cã SIDA nu existã!
Aceasta este marturia unui cercetator roman care a lucrat in marile laboratoare din strainatate. Gigantii farmaceutici si-au dat mana si banii pentru a musamaliza un urias scandal. Doctorul Mihai Alecu pune sub un semn de intrebare maladia secolului XX.
In conditiile in care in Romania s-a demonstrat ca nu a existat gripa aviara, iar marturie stau inclusiv dosarele aflate in lucru la Departamentul National Anticoruptie (DNA) si in conditiile in care sefii aceluiasi DNA refuza sa ancheteze isteria gripei asa-zis porcine, AIM a descoperit o marturie spectaculoasa a doctorului Mihai Alecu, cercetator in laboaratoare din strainatate, care arata ca nici macar SIDA nu exista in realitate, ci a fost inventata pentru a inabusi un scandal urias provocat de marile companii farmaceutice. Redam in continuare depozitia doctorului Mihai Alecu, cu mentiunea ca intertitlurile apartin redactiei AIM.

Fantastica sarlatanie
SIDA nu exista si nu a existat niciodata. Nu exista pt ca nu exista nici un virus HIV, deci daca nu exista pretinsa cauza nu poate exista nici pretinsa maladie;
acestea sunt afirmatiile pe care le-am facut in cele mai importante asezaminte medicale incepand din anul 1987, data la care presupusa SIDA si-a facut aparitia in Europa. Dar sa facem putina istorie pentru a intelege mai bine toata aceasta absurda inventie si s-o luam cu inceputul. Terorismul mass-media in fantastica sarlatanie a SIDA incepe in a doua jumatate a anului 1986, dar a functionat la cote maxime de la inceputul lui 1987. Un mic grup de medici, intre care ma numar si eu, a inceput sa protesteze, sa spuna ca nu este adevarat, ca toate afirmatiile presei erau in afara oricarei logici clinice. Eram un mic grup, unii fara o mare experienta in biologie si cu atat mai putin in virusologie. Subsemnatul, de exemplu, lucram la acea epoca in calitate de consultant in psihopatologie clinica la Clinica de maladii nervoase si mentale a Universitatii din Milano, condusa de regretatul Prof. Gildo Gastaldi. Nu ne cunosteam intre noi; poate greseam sau ajungeam la rezultate demne de luat in seama urmand cai gresite. Totusi ne-am dat seama ca se intamplau lucruri prea stranii ca sa fie vorba de un caz simplu. Am incercat sa iau legatura cu jurnalisti dintre cei mai seriosi si influenti la acea epoca, cu televiziunea de stat, reviste stiintifice: nimic. Mi-am dat seama ca informatia specializata e complet manipulata de puteri oculte internationale.

O problema controlabila prin tehnici simple
La acea epoca nu stiam, nici nu intuiam ca toata lumea este manipulata de cativa potenti care care trag sforile si decid soarta locuitorilor intregii planete, inclusiv a guvernelor. Poate unii m-au considerat naiv, dar din fericire, nu incompetent stiintific.

Este suficient sa ne gandim la faptul ca in acea perioada reusisem sa-l conving pe directorul Clinicii Medicale a Universitatii din Milano, prof. Luigi Villa sa organizeze un curs oficial de medicina Ayurvedica si indo-asiatica, care, odata obtinute autorizatiile ministeriale obligatorii, ar fi fost incluse in programele oficiale ale facultatii.

Desi supraexpus – pentru ca nu ma pricepeam deloc la medicina traditionala si etnoantropologica si inselat de ideea ca SIDA ar putea fi o problema exclusiv medicala, am incercat sa demonstrez ca aceasta problema – care la acea epoca se afirma ca este foarte grava, necunoscuta, aparent incurabila – ar putea fi controlata sau vindecata cu tehnici simple. Asadar am inceput sa aplic metodele mele holistice care, cu zece ani in urma, imi permisesera sa pun la punct „Nucleele celulare energetice” si „Alimentatia psiho-neuro-ortomoleculara”.

Tinta a patru atentate intr-un singur an
In acelasi timp, in alta parte a lumii, un coleg a adoptat sugestiile mele terapeutice care nu sunt foarte diferite de cele pe care le folosesc acum: controlul conditiilor biologice cu bio-electronica, plante africane, terapii personalizate apte sa regenereze ficatul, substante purinice homeopatizate. Si erau probabil si altii, cu siguranta mai buni ca mine. Dar toti redusi la tacere, amenintati si marginalizati cu orice mijloace. De cine? De ce? In ce scop? Persoana care va vorbeste a fost tinta a patru atentate intr-un singur an. Dar s-o luam in ordine. Toate acestea va vor demonstra ca sforaria se vedea clar inca din 1987. Au trebuit sa treaca ani pentru ca altii sa confirme ceea ce afirmam noi, de aceasta data insa, sunt nume mari, inclusiv nume de Premiul Nobel, care beneficiau de laboratoare moderne, supradotate si care au demonstrat ca nu exista nici un virus responsabil de pretinsa SIDA.

Negustorii mortii au incasat miliarde
Dupa ce au trecut anii, mii de nefericiti au trecut in alta viata numai pentru a fi acordat incredere informatiilor ultramanipulate de sistem. Dar atatia si-au incasat cei 30 de dinari: vanzatori de palavre tiparite sau difuzate pe calea undelor au facut afaceri infloritoare, mii de speculanti si profitori au acumulat sume ametitoare cu aceasta isterie colectiva, prezentatori de programe celebre si dezbateri televizate menite sa induca in eroare, au fost toti avansati si negustorii mortii (marile companii farmaceutice) au incasat cifre astronomice de miliarde – premiu binemeritat pentru nobila lor munca bine facuta. Acum iese la iveala micul detaliu ca totul este un fals de neimaginat, pur si simplu pentru ca un virus SIDA NU EXISTA. Dar sa ne intoarcem la miezul problemei. La inceputul anilor 70, mai intai in America si apoi in Europa, se introduce un nou medicament bazat pe doua substante: sulfonamida si trimetoprim, vandut in multe tari sub numele de „Bactrim” (in alte tari ca „Septrim”). Acest medicament a avut succes pentru actiunea sa bactericida. In tarile occidentale, bolnavii care au folosit cel mai mult acest medicament au fost homosexualii, datorita frecventelor pneumonii si infectii ale cailor urinare.

Ce omoara bacteriile, omoara si celulele sanatoase
Dar necazul este ca Bactrim loveste mortal si componente importante ale celulelor umane, care sunt mitocondriile – unul din multele lucruri pe care in graba si rapacitatea lor, producatorii de medicamente prefera sa le ignore. Mitocondriile au fost la origine bacterii independente care, in cursul milioanelor de ani de evolutie, s-au integrat in interiorul celulelor, pastrandu-si o parte din specific. De aceasta, ceea ce este toxic pentru bacterii este la fel de toxic si pentru mitocondriile celulelor organismului uman.
Absorbind si integrand aceste bacterii, celula le hraneste, le sustine, le protejeaza, dar in schimb le-a delegat sa devina plamanii sai: ceea ce inseamna ca practic, mitocondriile ajuta celula sa respire. Apoi, la sfarsitul tuturor reactiilor chimice implicate in procesul schimbului de oxigen, tot mitocondriile sunt cele care formeaza moleculele de ATP (adenozin trifosfat), care sunt moleculele energetice de baza pentru celulele noastre. Aproximativ 90% din energia de care are nevoie organismul nostru este obtinuta prin intermediul adenozin trifosfatului.
Leziuni la nivelul ADN-ului
Evident, mitocondriile otravite si ele de Bactrim incep sa sufere leziuni la nivelul ADN-ului lor, care nu are acele mecanisme de regenerare pe care le are ADN-ul mai complex al nucleului celulei. Si atunci, interferenta medicamentelor bactericide (sulfamide, antibiotice etc), in functionarea mitocondriilor produce o consecinta grava, alterand mecanismele de oxigenare. Anumiti microbi straini sunt avantajati pentru a prolifera si atunci apar acele boli oportuniste pe care „medicina oficiala” le numeste SIDA. Toate acestea sunt esentiale pentru a intelege cum a fost inventata SIDA in 1981 in America.

Operatiunea SIDA si inventarea HIV
Medicii au prescris unui numar mare de homosexuali, afectati de patologii ale aparatului uro-genital, Bactrim in doze adecvate masei corporale si pentru perioade lungi de timp (ani intregi). Dar la sfarsit, iata ca apar rezultatele tratamentului gresit: distrugerea mitocondriilor celulare, provocata de consumul indelungat de sulfonamide. Ceva ce nu se mai vazuse niciodata in istoria medicinei si caruia nimeni nu-i evaluase riscurile. Si cum medicii care prescrisesera Bactrim si producatorii medicamentului se temeau ca vor trebui sa suporte un lung sir de anchete, daune evaluate la milioane si milioane de dolari, au inventat operatiunea SIDA, care nu intamplator a fost la inceput legata de miscarea gay.
Homosexualii care trebuiau sa moara datorita distrugerii mitocondriilor celulare, trebuiau convinsi ca erau victimele a ceva nou si acest ceva nou era teribil de mortal (chiar daca nu existau probe ca asa era). Inventasera in graba SIDA, dupa care au fost obligati sa inventeze si o pretinsa cauza: virusul “HIV”.
Si in acest caz ce ar putea fi acel ceva care se masoara cu faimosul test al seropozitivitatii? Iata raspunsul, chiar daca partial: drogurile, – in special cocaina, provoaca o puternica crestere a hormonilor de stres ai inimii si aceasta crestere produce o crestere de anticorpi in sange. In acest moment, testul releva o pozitivitate. Acest lucru este usor de verificat in grupurile de risc, asa cum a admis in final Gallo&coll. Toti cei care fac uz de cocaina risca sa aiba un nivel crescut de anticorpi iar testul HIV nu releva decat nivelul de anticorpi.

Un virus relationat cu “orientarea sexuala”
Cei care sunt supusi diferitelor terapii de dezintoxicare cu cresterea nivelului de metadona, se pare ca sunt supusi aceluiasi fel de risc: ca si cazurile pacientilor hemofilici carora li s-au administrat derivati hematici puternic contaminati cu virusi hepatici si de alte feluri.
La intrebarea legitima daca pretinsa SIDA este mai mult un factor politic decat unul medical, raspundem, fara nici o umbra de indoiala, DA. Exista o cenzura stiintifica, pentru ca hatisul de interese care a impins inainte SIDA nu este suspectat de nimeni.
De exemplu, in Clinica Universitatii din Frankfurt sunt 24 de persoane care muncesc in sectorul dedicat SIDA. Ei bine, 23 dintre acestea isi primesc salariul de la industria farmaceutica si numai una de la Universitate. Veti intelege atunci care este terapia pe care o vor administra bolnavilor. Deci, daca mecanismul de oxidare a mitocondriilor (fara de care nimeni nu poate respira), este lezat, atunci nu este surprinzator ca pacientilor le lipseste aerul. Nu intamplator pacientii bolnavi de pretinsa SIDA sufera continuu de maladii pulmonare. Investigarea mitocondriilor este foarte importanta, dar din nefericire a fost ignorata pana acum de clasa medicala. In schimb a fost, cu multa arta, incriminat un pretins virus, a carui substanta genetica si ale carui proteine nimeni n-a fost capabil sa le izoleze pana acum.
Si totusi toata lumea vorbeste de un virus relationat cu orientarea sexuala, ceea ce constituie o arma politica. De fapt contestarea care a inceput in anii saizeci a fost inlocuita in anii optzeci in buna parte cu sperietoarea “SIDA”.

sursa http://www.amosnews.ro/Scandal_in_lumea_medicala-29-37460

“Exista 2 moduri de a trai Viata: unul, ca si cum nimic nu este miracol, si altul, ca si cum TOTUL este miracol” (Albert Einstein)

Este fiecare persoană HIV-pozitiv? Există oare cineva infectat HIV?

de Paul Philpott    (Rethinking AIDS Mai 2000)

   Dr. med. Roberto Giraldo (expert în teste HIV) a observat ceva ciudat. În timp ce pentru alte teste anticorpi virale se recomandă o diluare foarte mică sau chiar de loc a serumului recoltat de la pacienţi, în cazul testului anticorpi HIV se recomandă o diluare foarte mare, lucru neobişnuit. Giraldo a controlat serumul recoltat de la 83 de persoane al căror serum, diluat conform indicaţiilor, fusese relevat ca negativ. În momentul în care însă testul era făcut cu acelaşi serum nediluat, rezultatele era toate pozitive!

Ce putea oare să însemne asta?

   La scurt timp după ce Dr. Robert Giraldo a început să lucreze într-un cunoscut laborator al unui spital universitar din New York City, a observat o serie de neconcordanţe. Testul conducea către o mulţime de microbi. Instrucţiunile şi regulile de efectuare ale testului cereau laboranţilor ca serul (sânge fără celule, asemănător plasmei) să fie diluat foarte puternic. Dar toate celelalte teste anticorpi nu prevedeau decât diluări foarte mici, dacă nu chiar deloc (desigur că ne referim la teste anticorpi pentru relevarea virusurilor, ca să nu fim intenţionat greşit înţeleşi). Acuma, care era motivul, argumentul pentru care se cerea o astfel de diluţie extremă? Că doar nu se intenţiona folosirea lui ca medicament homeopatic!

   Giraldo şi-a întrebat colegii şi tehnicienii laboranţi, a trimis E-Mail-uri peste tot, a purtat convorbiri telefonice cu reprezentanţii firmelor producătoare ale testelor şi a cercetat literatura de specialitate temeinic. Dar nu a primit sau găsit nicăieri o explicaţie. Şi mai rău chiar, nimeni nu părea interesat de problematica ridicată de întrebarea sa. În afară de cei care respingeau teoria HIV=AIDS! Dar nici aceştia, deşi găseau întrebarea şi problema în sine interesantă, nu aveau nici ei nici un răspuns.

   Giraldo şi-a pus întrebarea, ce se va întâmpla dacă va testa probele de serum care au dat rezultate negative în diluţia recomandată (mare), într-o diluţie mică, aşa cum era cazul practic la toate telelalte teste anticorpi? Care vor fi rezultatele? Puternic diluat, rezultat negativ, nediluat rezultat pozitiv? Din cercetările sale rezulta că nimeni nu întreprinsese astfel de cercetări sau experimente, aşa că s-a hotărât să probeze singur această cale. Astfel că a cercetat sângele (serumul) nediluat a 83 de persoane, care oficial fuseseră diagnozate ca „negativ“. Spre surprinderea sa, în cazul serumului nediluat, toate rezultatele erau POZITIVE! Acest fapt crea un nou paradox pentru clarificarea ipotezei HIV=AIDS! (de parcă n-am fi avut destule; dar este bine aşa).

   Giraldo este medic specialist pentru medicină internă şi boli infecţioase. Diploma şi-o luase în ţara sa natală, Columbia, iar gradul de Magister în boli infecţioase îl obţinuse la Universitatea din Londra (asta doar aşa, ca să nu le vină unora ideea să îi ridiculizeze iarăşi pe cei din lumea a treia). Era în acelaşi timp preşedintele secţiei de biologie a unei mari şcoli de medicină din Columbia.

   În ultimii şase ani a lucrat la un laborator pentru imunologie clinică al unei mari universităţi medicale din New York City (numele acestei Universităţi nu este dat în clar, pentru a-l feri pe Giraldo de eventualele şicane profesionale pe care cei interesaţi în mitul HIV=AIDS le-ar putea exercita asupra lui). Printre alte însărcinări zilnice pe care le avea aici Giraldo, era şi aceea de a efectua testele de diagnoză pentru HIV, respectiv ELISA şi Western Blot, teste care stabileau eventuala prezenţă a anticorpilor care neutralizau presupusele proteine HIV, precum şi dubiosul test “viral load” (PCR), care urma să depisteze urmele virusului şi să le multiplice.

   Giraldo se îndoia de mult timp de corectitudinea acestor teste precum şi de interpretarea oficială cum că rezultatul pozitiv indică o infecţie cu retrovirusul HI. Părerea lui era că aceste teste nu puteau duce la diagnosticul de infecţie HIV.

   «Diluţiile neobişnuit de mari ale serumului pacienţilor, de 400 de ori la ELISA şi de 50 de ori la Western Blot, m-au surprins de la bun început, când am învăţat să folosesc aceste teste» spune Giraldo. «Marea majoritate a testelor serologice care urmăresc evidenţierea prezenţei anticorpilor contra agenţilor patogeni folosesc serum nediluat, denumit «pur» sau «curat».
   Pentru ELISA care se foloseşte la relevarea anticorpilor contra virusurilor hepatitei A sau B, a criptococilor sau bacteriilor sifilis, pentru a da doar câteva exemple, se foloseşte serum pur. Contra câtorva agenţi patogeni se folosesc anumite diluţii, cum ar fi în cazul virusurilor rujeolei, varicelei, oreionului (diluţie 1:16), citomegaliei (diluţie 1:20), Epstein-Barr (diluţie 1:10).”

   Probabil că aceste uşoare diluţii măresc exactitatea rezultatelor pozitive la indentificarea persoanelor care au avut întradevăr o infecţie şi a rezultatelor negative la identificarea persoanelor care care nu au avut o astfel de infecţie. Doar că în cazul testului HIV nu există date asupra unei izolări a virusului care să justifice şi îndreptăţească o astfel de diluţie ridicată!

   “Ani de zile am cercetat literatura de specialitate şi documentaţiile firmelor producătoare pentru a găsi o explicaţie sau motivaţie a unei astfel de diluţii” spune Giraldo. “I-am sunat chiar şi pe reprezentanţii firmelor producătoare de teste, dar singur explicaţie a fost aceea că “testele au fost în acest fel standardizate.” Acest lucru m-a dus cu gândul că numai membrii laboratorului lui Robert Gallo de la NIH (National Institutes of Health), care creaseră acest test în 1984 (Science 4 Mai) ar putea să-mi dea u răspuns la această întrebare : De ce diluat? De asemenea am început să-mi pun întrebări în legătură cu termenii de “pozitiv” şi “negativ” care erau folosiţi pentru a descrie rezultatele testelor anticorpi. Fiecare dintre cei care a efectuat astfel de teste cu un microb sau un antigen ştie că testul nu funcţionează ca un bec care se aprinde sau se stinge, Da sau NU. Serumul unor persoane reacţionează slab, dar nu suficient pentru calificativul “pozitiv”. Iar dintre persoanele la care serul reacţionează destul de puternic pentru calificativul “pozitiv”, la unele este acestă reacţie mai puternică decât la altele”.

   Giraldo a cercetat literatura medicală care se ocupa cu principiile de bază ale testelor ELISA şi Western Blot în ceea ce priveşte HIV. Desigur că nu a găsit nicăieri dovada unei izolări a retrovirusului HI şi nici vreo indicaţie care să lămurească misterul diluţiei exagerate a serumului sau a intensităţii culorii care să certifice rezultatul “pozitiv”, nici vreo schematizare a recţiilor proteinelor, care să ducă la rezultatul “pozitiv” în testul Western Bolt. În cercetările sale s-a întâlnit cu studiile efectuate de biofiziciana Eleni Papadopulos-Eleopulos (membru marcant al grupului Perth). Aceasta a căutat datele izolării virusului, dar nu le-a putut găsi nicăieri.  Inspirat de lucrările ei, un alt cunoscut cercetător, Etienne de Harven, a ajuns la aceleaşi concluzii ca urmare a propriilor cercetări.

Experimentul lui Giraldo

   “Curiozitatea mea m-a determinat să efectuez un experiment într-un laborator din Yorktown (New York). Mai întâi am luat probe din propriul meu sânge, care a reacţionat negativ la testul efectuat cu o diluţie de 1:400 (cea obligatorie pentru testul ELISA contra HIV). Apoi am testat exact acelaşi serum dar nediluat (deci 1:1). De fiecare dată când mi-am testat serumul nediluat, rezultatul a fost clar POZITIV!!! Ulterior am testat serum de la alte persoane care în varianta puternic diluată relevase rezultatul negativ, dar de data aceasta, la fel ca şi în cazul propriului meu serum, am testat fără diluţie (deci 1:1), la fel ca şi la mine. Mi-am procurat serum de la 83 de persoane testate negativ. Am efectuat din nou teste pe acest serum cu diluţia standard (1:400) şi întradevăt toate au rezultat negativ. Dar în momentul când am testat din nou aceleaşi probe de serum  nediluate, toate au relevat rezultatul  POZITIV! La fel ca şi în cazul sângelui meu. Trebuie să menţionez că toate aceste probe de sânge da la cei 83 de pacienţi fuseseră recoltate de medici, care le trimiseseră la laborator pentru efectuarea testului anticorpi ELISA pentru HIV. Ceea ce înseamnă că toate aceste 83 de persoane se încadrau întruna din grupele de risc AIDS (homosexuali sau dependenţi de droguri)!”

   Giraldo a avut în vedere şi cantitatea de anticorpi pe care o relevau testele. “Conform documentaţiei de la Abbott-Labors” spune Giraldo, “valoarea de absorbţie (intensitatea culorii galben) se dezvoltă în directă legătură cu cantitatea de anticorpi contra HIV-1 <care sunt legaţi în lanţ>. Am observat că valorile de absorbţie ale probelor care fuseseră negative la 1:400 diluţie, dar pozitive la 1:1 diluţie, aveau valori de absorbţie mai mici decât ale probelor care, atît în ELISA cât şi în Western-Blot reacţionaseră pozitiv. Aceasta însemna probabil că sângele, care la o diluţie mare rezultase negativ iar nediluat pozitiv, conţinea o cantitate mai mică de anticorpi decât săngele care fusese testat dublu pozitiv, prin ambele teste, ELISA şi Western Blot.”

   Toate acestea înseamnă în fapt că fiecare dintre noi are în sânge o anumită cantitate de anticorpi HIV, ceea ce însemna că, întrun anumit grad, fiecare dintre noi era HIV pozitiv!

Ce semnificaţie puteau avea toate aceastea?

    În cazul folosirii testului cu diluţia prescrisă apăreau doar foarte puţini americani cu rezultatul pozitiv la testul anticorpi, anticorpi care se presupune că neutralizează proteinele HIV. La americani în general se obţine un test pozitiv la 260 de cazurui. Această cifră scade la 1:7500, dacă din numărul total de persoane sunt excluse persoanele din categoriile de risc cunoscute (homosexuali şi dependenţi). Astfel că numărul pozitivilor devine neglijabil. Aproape jumătate dintre toţi homosexualii şi morfinomanii din marile oraşe sunt testaţi pozitiv, precum şi 75% dintre hemofili şi 10-20% dintre persoanele aparţinând diferitelor ţări africane, aşa cum ne informează statisticile oficiale. Procentele sunt şi mai mari în rândul membrilor grupelor de risc care dezvoltă una dintre multele afecţiuni incluse în sindromul AID conform definiţiei oficiale.

   La un grup amestecat format din homosexuali şi africani heterosexuali care prezentau astfel de afecţiuni au fost iniţial, conform rezultatelor lui Gallo publicate în 1984 (Science, 4 Mai), 88% testaţi HIV-pozitiv. Conform noilor date, prezentate în 1995 de Peter Duesburg, retrovirologii de la Univerity of California din Berkeley au analizat (Genetica 95) şi obţinut 82% rezultate pozitive în rândul homosexualilor care prezentau simptomele uneia dintre afecţiunile cuprinse în definiţia AIDS.

   Cu cele ce se puteau conclude din experimentele sale, conform cărora probabil că fiecare persoană deţinea o anumită cantitate de anticorpi HIV în sânge, Giraldo a avut o tristă confirmare a faptului că Gallo a prestabilit standardele pentru HIV ale ELISA şi Western-Blot: ele coincideau, ca din întâmplare, cu rata de infectare din cadrul grupurilor de risc, mai ales la cei care aveau deja una dintre afecţiunile din lista AIDS, în timp ce pentru persoanele care nu aparţineau grupurilor de risc, cu respectivele afecţiuni declanşate, rezultatul devenea negativ. Prin faptul că se folosea o diluţie foarte mare şi o anumită intensitate a culorii galben (conform instrucţiunilor directoare) apăreau rezultate pozitive doar la persoanele care aveau un mare număr de anticorpi. Dar testarea serumului nediluat al persoanelor negative, dădea rezultat pozitiv.

    Giraldo presupune că serumurile diferitelor persoane, în grade de diluţii diferite, dau rezultate pozitive. Persoane cu un mare număr de anticorpi erau depistate pozitiv şi în cazul unei diluţii mari. Alţii, cu o cantitate mică sau mai mică de anticorpi, obţineau rezultatul negativ. Sau pozitiv doar dacă serumul lor nu era diluat (deci numărul de anticorpi pe ml era mai mare la nediluat decât la diluat, logic, nu?).

   Gallo şi echipa lui a creat aceste teste şi le-a patentat, pentru a se putea identifica persoanele care sufereau de boli AIDS (boli aflate pe lista de definiţie a AIDS). Se pleca de la PRESUPUNEREA că aceste persoane, cu astfel de afecţiuni, sunt infectate HIV. 

   DECI, TESTELE ELISA ŞI WESTERN - BLOT ÎN VARIANTA GALLO (DILUŢIE 1:400 ŞI 1:50) NU IDENTIFICĂ ANTICORPI HIV, CI IDENTIFICĂ DOAR CANTITATIV O MARE PREZENŢĂ DE ANTICORPI ÎN SÂNGE, ANTICORPI CE PROVIN FOARTE PROBABIL CA URMARE A DECLANŞĂRII UNOR AFECŢIUNI OPORTUNISTE AFLATE PE LISTA DEFINITORIE AIDS.

   Echipa lui Gallo stabilise deci următoarele standarde pentru teste: rezultate pozitive 88% (43 din 49 persoane) la cei din grup de risc cu afecţiuni declanşate, 79% (11 din 41) la cei din grup de risc cu pre-stadiu de boală, la 40% (9 din 22) pentru cei din grup de riscă fără ca freo boală (dintre cele definitorii pentru AIDS) să se fi declanşat, şi la 1% (1 din 164) la persoanele care nu aparţineau grupurilor de risc şi nu sufereau de afecţiuni definitorii AIDS!

   Ceea ce înseamnă că testele lui Gallo, aceleaşi pe care le folosim şi astăzi (chiar şi aşa îmbunătăţite cum vor să susţină uni), iau în considerare o “recunoaştere a persoanelor dintrun anumit grup de risc, mai ales a celor care au dezvoltat o anumită afecţiune de tip boală-AIDS.”

   Tocmai de aceea cercetătorii nu au putut izola şi analiza retrovirusul HIV, căci persoanele “indicate” ca infectate HIV erau de fapt testate conform altor criterii decât cele ale unei afecţiuni anumite provocată de un anume retrovirus. Căci doar astfel se pot justifica diluţia anormal de mare şi criteiile de identificare a culorii galben, care sunt particulare testelor EILSA şi Western-Blot pentru retrovirusul HIV!
Alte experimente şi încărcătura virală

   Giraldo recunoaşte că multe întrebări rămân încă fără răspuns. Astfel el nu a putut cerceta Western-Blot şi PCR, şi aceasta din motive obiective, financiare. „Deoarece îmi lipseau fondurile necesare pentru a face aceste cercetări, nu am putut nici măcar pentru HIV-ELISA să fac toate cercetările şi analizele aşa cum aş fi dorit.” Întrucât însă HIV-Western-Blot foloseşte aceleaşi proteine pentru testare ca şi ELISA, şi asta deasemenea într-o diluţie foarte mare, fie ea chiar şi de 1:50, este de aşteptat ca rezultatele să fie similare cu cele de la HIV-ELISA. „Din păcate nu am avut ocazia să verific aceste rezultate, din lipsa fondurilor necesare. Sper însă să reuşesc să obţin fondurile respective, pentru a putea analiza HIV-ELISA şi HIV-Western-Blot în aceleaşi condiţii. De asemenea ar trebui analizat şi testul HIV-PCR (viral load) care este legat de asemenea de o diluţie mare precum şi de alte paradoxuri. Unul dintre acestea, probabil cel mai important, este faptul că izolarea virusului nu a avut loc niciodată.” Giraldo afirmă că folosirea procedurii PCR este destinată în fapt doar producerii unei mari cantităţi de HIV-RNA, cantitate care în realitate, în sângele pacienţilor, nu există. Prin metodele tradiţional-specifice virologiei, nu se poate depista în sângele pacienţilor decât eventual o foarte mică cantitate de HIV, dacă nu chiar nici un retrovirus HI.

    Fără retrovirusul HI izolat (Eleopulos et al.) şi cu un AIDS care are epidemiologic o cu totul altă distribuţie decât o afecţiune contagioasă (Duesberg: „Inventing the AIDS Virus”) Giraldo încearcă să înţeleagă reacţiile „testului HIV” dincolo de perspectiva virală. El se orientează spre acele minuscule particule pe care medicina şcolastică le defineşte ca HIV. Eleopulos sugerează că acestea, conform descrierii lor, nu sunt altceva decât „microvesicule” celulare, şi în nici un caz virusuri. Iar de Harven, unul dintre pionierii retrovirusurilor şi a cercetării lor cu ajutorul microscopul electronic, confirmă şi el această părere. Pentru Giraldo testul anticorpi HIV indică o explozie a producţiei de anticorpi care reacţionează cu proteinele găsite în probele găsite şi evaluate fals ca „izolate HIV”. Acestea pot conţine o serie de factori, care au fost de către Eleopulos et al. specificaţi ca fiind adevărata cauză a AIDS (droguri, preparate din sânge pentru hemofili, supra-medicaţie antibiotică, condiţii precare de viaţă din ţările lumii a treia, etc).
   Experimentele propuse de Giraldo ar putea ajuta la elucidarea misterului legat de aceste teste HIV: ce sunt ele de fapt, ce anume caută şi ce concluzii se pot trage din rezultatele acestor teste. Căci un lucru este sigur: actualele date cunoscute nu confirmă ipoteza că un test HIV-pozitiv indică o infecţie cu un anumit tip de retrovirus. Giraldo afirmă că fiecare om deţine o anumită cantitate de anticorpi contra presupuselor „proteine HIV”. Dar nu există nici un motiv pentru a trage concluzi că fiecare persoană este infectată HIV!

ELISA şi Western Blot

   Pentru a putea să-l înţelegem pe Giraldo mai uşor, ar trebui să privim mai îndeaproape cum funcţionează, care anume este metodica testelor ELISA şi Western-Blot.

   Atât ELISA cât şi Western-Blot relevă proteine, adică anticorpi sau antigene. Antigenele sunt proteine „străine“ cum ar fi cele care aparţin virusurilor, şi care sunt distruse (în mod normal) de sistemul imunitar. Una dintre posibilităţile sistemului imunitar de a distruge antigenele este prin producţia de anticorpi, care „leagă“ sau neutralizează antigenele. Un anume virus poate conţine circa 10 proteine diferite. Fiecare dintre aceste proteine declanşează producerea diferitelor feluri de anticorpi, la fel cum pentru o uşă cu 10 încuietori avem nevoie de 10 chei potrivite.

   ELISA înseamnă “Enzyme-Linked Immunosorbent Assay”. Enzime speciale, care sunt „cuplate“ la proteinele testate, declanşează o reacţie „de culoare“ cu o inensitate care este proporţională cu cantitatea proteinelor respective din serumul pacientului.

   Western-Blot funcţionează în mod asemănător. Dar spre deosebire de ELISA, care supune testării toate proteinele respective împreună (ca într-o “supă”), Western-Blot separă proteinele respective în funcţie de greutatea lor moleculară, în diferite fîşii, benzi. Deci în timp ce un test ELISA-pozitiv arată că în serumul testat există proteinele caracteristice unui anumit agent patogen, toate proteinele la un loc, dar nu poate spune cât anume, ce cantitate din fiecare aceste proteine este prezentă, testul Western-Blot poate realiza acest lucru. (Cuvântul “Western” este folosit în onoarea cercetătorului care a dezvoltat această tehnică, care a fost iniţial folosită pentru ADN. Atunci când această tehnică este folosită pentru ADN, ea se numeşte "Southern Blot", în timp ce atunci când este folosită pentru ARN, netoda poartă denumirea de "Northern Blot").

   Aceste teste sunt metode simple şi puţin costisitoare care înlocuiesc metoda (mai complicată) de confirmare absolută, anume aceea a izolării microbului în ţesuturile pacientului. În cazul HIV=AIDS, unde se speculează infectarea celulelor sistemului imunitar de către un retrovirus, metoda absolută ar consta în izolarea HIV din sângele proaspăt al pacientului (pe care nu a reuşit-o încă nimeni).

   Exactitatea acestor teste este confirmată prin rezultate pozitive la persoanele din al căror ţesuturi a fost efectuată izolarea (senzitivitate), şi prin rezultate negative în cazul persoanelor la care izolarea nu a reuşit, respectiv nu a vost găsit agentul patogen în ţesuturile persoanei (specificitate).

Paramerii testelor

   Deşi reacţia (răspunsul pozitiv) doar şi la o singură proteină (din cele circa 10 introduse în substratul testului) duce în ELISA la un rezultat pozitiv, este posibil ca un Western-Blot pozitiv să nu reacţioneze cu fiecare proteină – atunci când datele izolării microbului arată că o anumită combinaţie declanşează o reacţie pozitivă cu o exactitate maximă la identificarea agentului patogen la persoane cu infecţie activă şi/sau fărăinfecţie activă cu agentul patogen.

   Giraldo accentuează un aspect care a fost trecut cu vederea de către mulţi cercetători HIV (intenţionat oare?) şi care în cercetările lui joacă un rol important: ELISA şi Western-Blot nu sunt numai teste calitative (adică arată dacă proteinele căutate se află în serumul pacientului) ci sunt şi cantitative (adică arată cât anume din proteinele căutate sunt prezente în serum). Ambele pot releva cantitatea de proteine “căutate” prin măsurarea intensităţii de reacţie la test, care este vizibilă ca şi culoare.

   Instucţiunile de folosire ale ELISA şi Western-Blot stabilesc clar care anume trebuie să fie intensitatea culorii pentru o reacţie pozitivă şi, în funcţie de agentul patogen căutat, cum variază intensitatea de culoare. Toate acestea duc la întrebarea legitimă: la care intensitate de culoare o reacţie este calificată ca “pozitivă”? Răspunsul se află în izolarea virusului (agentului patogen).

   În mod logic doar isolarea retrovirusului poate stabili intensitatea culorii de reacţie pentru ELISA şi Western-Blot, pentru a putea cu exactitate face deosebirea dintre persoanele care sunt infectate cu un anumit agent patogen sau nu sunt infectate.

   ELISA şi Western-Blot pot releva şi confirma prezenţa anticorpilor şi a antigenelor în funcţie de ceea ce conţine tesul în sine. Testele antigene conţin anticorpi şi reacţionează atunci când serumul conţine antigene (deci proteinele virusului în cazul testului pentru virus); testele anticorpi conţin antigene şi reacţionează atunci când serumul conţine anticorpi.

   Testele HIV-anticorpi conţin deci presupusele proteine ale retrovirusului HI, ca antigene virale. Ele reacţionează cu serumul care conţine anticorpi care neutralizează aceste antigene. Ceea ce este denumit “testul HIV” constă din o serie de teste anticorpi, două pentru ELISA urmate de cel puţin un Western-Blot. Atât testele anticorpi cât şi cele antigene pot oferi rezultate valabile în indicarea unei infecţii virale. Dar numai izolarea virusului poate arăta dacă aceste teste pot identifica persoane cu sau fără infecţie virală activă.

   Există ELISA şi Western-Blot pentru anticorpi HIV şi pentru antigene HIV. Dar testele HIV-antigene nu sunt folosite pentru diagnosticul infecţiei HIV. La fel ca şi în cazul întrebării : de ce este folosită o diluţie atât de mare pentru ELISA şi Westrn-Blot HIV?  nici la întrebarea: de ce nu se folosesc testele ELISA HIV-antigene pentru diagnosticul infecţiei HIV? nu a putut nimeni oferi o explicaţie.

   Totuşi literatura de specialitate este destul de clară: în timp ce foarte multe persoane din grupurile de risc cunoscute, inclusiv marea majoritate a celor deja bolnavi de AIDS răspund pozitiv la testele HIV-anticorpi, doar cei cu afecţiuni AIDS tind şi către un rezultat pozitiv la HIV antigene (Piatak, Science 259, 1993). Adică, mai simplu spus, în timp ce testele HIV-anticorpi pot identifica ca  “pozitiv” multe persoane sănătoase, testele HIV-antigene nu fac acest lucru, indicând reacţie “pozitivă” doar la acele persoane care se află întradevăr în faza de boală AIDS.

   (Oare mai este încă o dată nevoie să vă reamintesc numele acestui Site? OUI BONO? Cine poate profita din “ştampilarea” unor persoane sănătoase, fie ele şi persoane care aparţin grupurilor de risc, ca fiind “AIDS pozitiv”?)

   Şi Giraldo spune că diluarea extremă a serumului poate oferi o anumită siguranţă rezultatelor testelor. Dar aceasta doar în cazul în care această diluare are ca scop îmbunătăţirea gradului de exactitate confirmată prin izolarea virusului.

Bibliografie:
[1] RA April 1997: Colombian Physician’s Odyssey

[2] RA Juni/Juli/August 1997: The Isolation Question - s.http://www.rethinkingaids.com/HomePage/Archive/1997/RA970678IsolationQuestion.html

[3] RA November/Dezember 1998: Retrovirus Pioneer Rejects HIV-AIDS Model - s.http://www.rethinkingaids.com/HomePage/Archive/1998/RA981112DeHarvenByPhilpott.html

[4] RA Juli 1996: CDC Releases HIV/AIDS Data For 1995: What HIV/AIDS Epidemic? - s. 
http://www.rethinkingaids.com/HomePage/Archive/1997/RA9707WhatEpidemic.html

[5] RA November 1997: The Nushawn Williams Affair - s.http://www.rethinkingaids.com/HomePage/Archive/1997/RA9708NushawnWilliams.html

[6] RA Oktober 1996: Viral Load of What? - s. http://www.virusmyth.net/aids/data/chjppcrap.htm

Complectare

   Acest articol, apărut sub redactarea lui Paul Philpott a apărut în „Rethinking AIDS“ în Mai 2000.

   Între timp, o serie de specialişti şi cercetători au obţinut noi cunoştinţe asupra falsităţii  „teoriei HIV=AIDS“. Unul dintre aceştia, şi după părerea mea poate cel mai reamarcabil dintre ei, este Dr. Med. Heinrich Kremer. În continuare am să încerc să vă ofer traducerea unui scurt pasaj din lucrarea lui Kremer „Revoluţia tăcută a medicinei cancerului şi a AIDS“, pasaj care confirmă supoziţiile lui Giraldo:

   „Un test HIV-pozitiv nu oferă decât informaţii asupra cantităţii de anticorpi care se află la un anumit moment dat în serumul unei persoane, care anticorpi reacţionează cu proteinele oferite de substratul testului. Deoarece sensibilitatea testelor este stabilită la o valoare foarte ridicată, se pot releva în probele testate anticorpi analogi, care pot reacţiona pozitiv sau negativ. Definitoriu pentru un rezultat negativ nu este deci faptul că probantul are în serum anticorpii respectivi care să reacţioneze cu proteinele oferite de substratul testului, ci doar cantitatea de anticorpi care este sau nu este suficient de mare pentru a atinge nivelul de măsurare impus de test (N.tr. vezi diluţie 1:400 sau 1:50). În sensul teoriei HIV, asta înseamnă doar că unii au mai puţini anticorpi, şi deci sunt “negativi” iar alţii au mai mulţi anticorpi şi sunt deci “pozitivi”. Dar în esenţă ambele grupe pot fi, în sensul teoriei retrovirale HI, infectate HIV. Nivelul de sensibilitate al testului pentru “HIV-pozitiv” şi “HIV-negativ” este stabilit complect arbitrar, deoarece virusul nu este doar de la o anumită cantitate de anticorpi “în sus” prezent în organism. El este sau nu este.” –sfârşitul citatului, pagina 111 din sus-menţionata lucrare a Dr.Kremer. 

   Aici ar trebui să ne amintim faptul că în serum sunt prezenţi foarte mulţi anticorpi, pentru afecţiuni anterioare care de mult timp au fost „rezolvate“ de către organism. Gallo şi echipa lui nu face altceva, prin testul HIV creat în 1984 (iar toate celelalte teste aşa-zis perfecţionate, apărute ulterior, continuă în aceeaşi linie), decât să releve existenţa unor anticorpi, într-o anumită cantitate, mare, anticorpi care au de a face cu o serie de afecţiuni. Ori este cunoscut faptul că în cazul pacienţilor AIDS, ca urmare colabării sistemului imunitar, apar o serie întreagă de afecţiuni oportuniste. Dar acestea au de a face cu sabotarea sistemului imunitar printr-o serie de toxine, care au ca efect dezechilibrarea balanţei TH1-TH2 din limfocite, şi deci ca urmare o supraproducţie de anticorpi (citochine tip 2-TH2), în timp ce cealaltă linie de apărare, prin TH1 (citochine tip1 respectiv prin monoxid de azot) este subpresată. Ori intracelular au eficacitate doar doar TH1, în timp ce TH2 sunt eficace extracelular.

   Poate că unii vor înţelege deocamdată prea puţin din ceea ce am adăugat eu aici, în complectarea citatului din lucrarea Dr. Kremer. Sper să-mi ajute Dumnezeu să pot să vă prezint cât mai multe extrase din remarcabila carte a lui Kremer, pentru a putea înţelege mai bine, într-un limbaj mai simplu, mecanica reală a sistemului imunitar, conform ultimelor descoperiri şi cunoştinţe ştiinţifice. 

   De mare ajutor mi-ar fi în acest sens un specialist, sau măcar un student în medicină-imunologie, împreună cu care să pot formula mai exact, în limbajul român de specialitate, informaţiile prezentate în lucrarea Dr. med. Kremer. Sper că voi putea găsi pe cineva care să fie interesat în această intreprindere.

Acuma poate mulţi dintre noi vor înţelege mai bine de ce este atât de importantă izolarea restrovirusului HI, la fel ca şi cea a retrovirusului HC! De ce în toate discuţiile legate de ipoteza HIV=AIDS sau de cea HCV=hepatita C, punctul central este izolarea retrovirusului respectiv.

   Fără a izola aceste retrovirusuri, nu putem cunoaşte cu certitudine nici componenţa proteinică a lor, deci a antigenelor şi respectiv a anticorpilor, deci nu putem stabili nici specificitatea şi nici senzitivitatea testelor ELISA şi Western-Blot pentru aceşti agenţi patogeni. 

   Se conturează din ce în ce mai clar faptul că, în dorinţa de a găsi un “vinovat”, un virus răspunzător pentru o anumită afecţiune, a fost creată o «construcţie virtuală», ca în jocurile virtuale de pe computere, construcţie teoretică ipotetică, ce ignoră orice element sau argument care nu se potriveşte în «jocul virtual» respectiv, şi modifică în funcţie de necesităţi datele problemei, “pe ici pe colo, prin părţile esenţiale”, vorba lui nenea Iancu.

                                                                                    Traducere Qui bono.